Fiind fetiţă multe tărâmuri cutreieram

Îmi amintesc cu plăcere de copilăria mea. Eram tot timpul fericită şi cu julituri pe extremităţi . Pe atunci făceam bărcuţe din hârtie şi le ancoram în bălţi, faceam colecţie de broaşte râioase şi le priveam în borcan, făceam spectacole în curte şi invitam oameni de pe stradă, ţipam când venea tanti de peste drum să îmi facă injecţii . Pe atunci nu îmi păsa dacă ies pe geam sau pe uşă, nu analizam fiecare gest sau privire . Jucam pac-pac ,omul negru , sticluţă cu otravă ,mămăligă cu mălai , „de-a sailor moon”…sau fel de fel de minunăţii haioase. Acum ascunsa joc doar când vreau să fug de lumea din jur ,aşa doar puţin , să îmi şterg obrăjorii.
Am găsit 2 mici “compuneri” din clasa aII-a şi am râs cu lacrimi . Oare de ce ne rătăcim copilul din noi şi îl lăsăm să plece ?

Şoricelul

Un şoricel trăia sub podeaua bucătăriei. Lui îi era tare foame.El a ros o găurică în podea.Apoi a trecut prin ea. Şoricelul a mâncat mult şi cu lăcomie.Astfel n-a mai putut să se întoarcă pe unde a venit.

Ce ar povesti fulgul ?

A sosit iarna. Este frig afară. Ninsoarea cade din norii cenuşii.
Sunt şi eu un fulg de nea .Împreună cu fraţii mei petrec în aer ore minunate . Pe sol facem o mantie albăstruie. Copiii se joacă cu noi .
Deodată a apărut soarele.
- Salut , soare!
Nu mi-a răspuns, dar am simţit o căldură stranie. Nu ştiam că am început să mă topesc. Aşa am redevenit un strop de apă…

Moods

“Knowing what will happen in the future, we are faced with a simple choice: either we resolve not to become attached to people and things, or we decide to love them even more fiercely.”(Amélie Nothomb)

Te simt şi-n marea de plăci tectonice

Aş vrea să pot fotografia mirosurile oamenilor, să le ţin în albume,iar atunci când simt nevoia să dau fuga la ele si să adulmec „savoarea” dorită. Mirosul este de 10000 de ori mai sensibil decât gustul, aşadar poate fi mai plăcut să inspiri o aromă dragă ţie decât să o guşti.

Marea este o organizaţie secretă care spală mirosurile oamenilor. Astfel o parte din noi va fi tot timpul printre meduze şi molecule de apă. Valurile sunt de fapt agenţii SRI care capturează aromele tuturor indivizilor care îşi desfată trupul cu mângâierile uşoare ale mării. Unduirile înşelătoare ale apei joacă pac-pac pe toată suprafaţa corpului,nici nu simţim .

Chiar : v-aţi dat seama vreodată cât de mare e marea?
…………………….
Îmi las pleoapele să se îmbrăţişeze, canalele auditive adăpostesc acorduri de pian din eden, în caile aeriene se scaldă izuri de toamnă, inspir adânc , ca şi cum nu ar mai urma expiraţia. Simt aroma ta, un sfert de secundă,suficient cât să nu iasă în poză. Deja o pagină din album lipseşte,ai furat-o cu ştiinţa mea, hoţule! Buzele se întredeschid. Se aude un recviem.
……………………..
Un om poate percepe şi deosebi cam 1000 de mirosuri. Portocală (simţi?), o dimineaţă de iarnă (ţi-au îngheţat puţin nările,aşa-i?),iarbă proaspăt tăiată.

Ploaia ne spală mirosul, ni-l trânteşte la pământ ,îl calcă în picioare şi îl afundă în straturi de argilă. Până şi plăcile tectonice,lava subterană şi cârtiţele ne ştiu parfumul. Nu suntem o năutate. Putem să fim daţi în urmărire olfactivo-generală oricând.

Chiar: v-aţi dat vreodată seama dacă ploaia are umbrelă?

Cât de aromat trebuie să fie aerul. Parfumurile din întreaga planetă se evaporă în acesta. De exemplu parfumul iubitei tale(iubita ta,care este „o bucătărie în care se găteşte potârniche”,da,da,ea)se ciocneşte cu parfumul unei franţuzoaice cu buze subţiri şi roşii. Se unesc şi provoacă o calamitate frenetică de arome.

Chiar : Dacă îţi arunci mirosul destul de tare, poate ajunge până la mine.Să deschid fereastra?

Soundtrack: Yael Naim – Yashanti

Joc,joacă.

Responsabile, perfecte sau nu , iubite sau detestate,normale sau anormale,persoane simple sau compuse,avem nevoie câteodată de un strop de copilarie. Aşa s-au născut aceste poze.Din joc,joacă. Mulţumiri Ralucăi . (click pentru a vizualiza pozele)

Sunt o persoană profund superficială

EL: Dacă eu zic că plouă în sus, plouă în sus.

EA: Păi cum dragul meu drog, vrei să avem inundaţie pe tavan?(Apoi îi acoperă ochii cu mâinile ei mici şi catifelate). Hai, vreau să văd cum ştii tu să mă iubeşti cu ochii închişi.

EL: Dacă iubirea e oarbă, înseamnă că celelalte simţuri îi sunt mai ascuţite. Eu ştiu să te iubesc în mii de feluri. Uite, chiar în acest moment în care tu îmi acoperi ochii, mirosul tău de portocale se amestecă cu mirosul meu de tutun.

EA: Aşa cum ne amestecăm noi trupurile-n noapte…până ajungem şoapte.

El se apropie de ea atingându-i buza superioara cu nasul lui turtit, apoi cu buzele lui carnoase, mangâindu-le suav, ca o adiere.

EL: Tot acum îţi simt gustul de care îmi era aşa dor, îţi aud respiraţia alergând prin timpanul meu ca un afrodisiac tare şi te iubesc cu buzele-amândouă ca nu cumva să-mi scapi nepedepsită. Deşi m-ai facut orb pentru câteva clipe eu te vad, căci îţi am chipul sculptat pe retină. Iar tu acum zâmbeşti. O lacrimă ţi se zbate în ochi şi tare n-ai vrea să o scapi. Aşa-i ?

EA: …nu dragul meu. Noi doar avem o inundaţie pe tavan.

Soundtrack : Vama Veche – Cu tine .

Experienţă „ dă ” capitală

Aşa-s de răi oamenii . Ei au o stradă cu sens unic. Nu vor să-şi mai construiască benzi şi nici nu au tupeul să intre pe contrasens. Toţi sunt curajoşi până la prima curbă.

E aşa mare scofală şi Bucureştiul ăsta…că doar acolo respiri acelaşi aer ca şi Traian Băsescu , Udrea sau Madonna (mai nou). Acolo-s guri de metrou , nu doar o gură ca Gura Humorului.

Cum se face că de pe la 18:00 aşa dacă te pune norocul să fii în Unirii la metrou , nici măcar nu poţi să mergi în direcţia dorită. Sunt valuri şi valuri de oameni care curg cu un debit imens. Dacă ai un alt drum decât al lor ai pus-o. Poţi fi şi călcat în picioare dacă nu eşti atent, indiferent dacă ai 1,90 sau doar 1,68.

Intri în gura de metrou, ca în matrix , vântul bate cu efecte speciale şi te împinge înapoi, părul îţi zboară în toate direcţiile, ai atitudine. Treci prin peşteri subterane urmarit de fel de fel de indivizi. Îţi iei acolo 2 călătorii sau 10, că ieşi mai ieftin şi stai flexat cu ciufii în ochi. Se aude metroul. Aoleu , începe isteria . Dacă dai cu încetinitorul îţi vine şi să râzi. De parcă sunetul produs de acest şarpe ultra modern induce o nelinişte barbară. De ce zic asta : când se aude încep toţi oamenii să alerge spre „peroane”.

Compătimesc şoferii Bucureştiului, încep să înţeleg de ce îşi bat nevestele când ajung acasă(metaforic vorbind bineînţeles) şi de ce sunt atât de „chefless”. Traficul e chiar un iad.

Mallurile sunt locurile în care domnişoarele „fashion addicted” se întalnesc şi se minunează lângă vitrinele pline de pantofiori şi bluziţe. De asemenea locul în care îşi etalează ţoalele şi-şi dau una alteia peste năsucul lor pudrat pentru că Esprit nu-i la fel de tare ca Tina R şi tot aşa. E un loc „cul”în care poţi să treci cu uşurinţă de la „buricul pământului „ la „borta fundului” (scuzaţi expresia muşamalizată). E fain mallul dacă mergi la un film 3D sau nu ori dacă ai buzunarele doldora de bani. Acum să nu mă înţelegeţi pe dos, nu sunt antimalluri.Îmi plac şi mie hainele că doar mă trag dintr-o fetiţă, şi eu sunt „trendy-flendy”,dar totuşi cu puţin cap.

În „Moldavia” la noi clişeele ca „vai fatah” sau „băi frate” sunt folosite pentru a satiriza populaţia cultă a Bucureştiului. Nici nu ştiţi câtă dreptate avem cand facem asta.

Când am deschis fereastra, în loc de „iarba verde de acasă” am dat peste lanuri întregi de clădiri si antene parabolice ,dar si  peste balcoane gri şi răpănoase.

Herăstrăul e o oază în imensul deşert. Acolo fug bucureştenii sau „turiştii” de toată agitaţia şi nebunia oraşului. Şi bine fac. E un loc perfect şi pentru nenea Ion care vrea să-şi ia băbuţa de mânuţă şi să asculte păsările pe-o bancă; şi pentru X căruia îi place la disperare de Y şi vrea să facă un cadru romantic pentru viitoarea iubiţică, şi pentru grupurile punk , emo, indie sau alt neam , dar şi pentru fotograful Z care are chef de poze şi şi şi…. pentru mine inclusiv.

Masculii din Bucureşti sunt foarte diversificaţi .Pe lângă ţărani , manelişti, şmecheraşi şi etc, poţi totuşi să zici că „ai ce să alegi”. Aşa că pentru fetele care încă mai suferă din cauza iubirilor apuse e un loc numai bun.Nimănui nu îi pasă că sunteţi triste aşa că puteţi la fel de bine să fiţi fericite.

În total această „experienţă” trăită la vârsta actuală, acum când încep şi eu să percep lucrurile cu adevarat importante (gen: cine a fost primul , oul sau gaina? ), a fost interesantă. Ar mai fi atâtea lucruri de analizat (Casa Poporului ori Valea Regilor cu cafenelele lor boeme si narghilelele alea gustoase …and so on),dar mai păstrez şi pentru mine. Este şi bine în tot răul . Indiferent de cât de mult am criticat eu Bucureştiul, tot acolo o să ajung şi eu aşa că puteţi considera acest articol un pamflet . )

Slaves of the sun

„La soare mă pot uita , dar la tine ba.”

Atunci când e soarele pe cer oamenii merg cu capul plecat, asta dacă nu au ochelari de soare. Ne ruşinăm de lumina lui, de parcă ar fi ceva sacru.

Când căpuşorul nostru , mai ales brunet fiind, este expus mai mult timp la soare, începem să fim morocănoşi , transpirăm, ne prinde febra soarelui.

Soarele ne prăjeşte ca pe nişte crochete de caşcaval şi nici măcar nu ne mănâncă la final. Rămânem roşii şi cu usturimi, ne rugăm de „consort” să ne dea cu cremă sau cu chişleag.

Când e soare oamenii sunt încruntaţi. De parcă vara toată lumea e supărată. Lumina puternică ne face să strâmbăm ochii într-un mod grotesc, ne creează nişte cute fine, ne îmbătrânesc chipul.

(Colega mea tocmai exclamă în timp ce îşi face vânt cu hanoracul albastru al iubitului ei :”Vai ce cald eeeee!”)

Când e soare, avem căldură, evident. Nu-ţi place ? Desigur că nu-ţi place, dar nici iarna nu-ţi place. Oamenii nu sunt niciodată mulţumiţi.

E frumos când e soare. Ne arătăm pielea , ne bronzăm, ieşim în ştrand, pe dealuri, ne iubim, râdem, dormim în iarba plină de furnici,blabla.

Suntem sclavii soarelui. Dacă se supără , ne omoară pe toţi!

Când eşti bătrân

Când eşti bătrân şi eşti întrebat „ce faci?”, răspunzi „ ce să mai fac acum…”. Când eşti bătrân şi vrei să mănânci un corn cu cireşe, îl rupi în bucăţele mai întâi pentru că nu mai ai dinţi. Când eşti bătrân te aşezi în pragul casei şi vezi cum se ridică în jurul tău blocuri şi malluri. Mai vezi cum înfloresc copacii şi ai vrea să mergi să le simţi mireasma, dar oasele te dor prea tare şi nu te poţi mişca.

Ai vrea să stai pe banca dintre meri şi să simţi cum ţi se pune o albină pe umăr, dar ţie să nu îţi fie frică. Ai vrea să asculţi planurile copiilor tăi despre nepoţiii nepoţilor lor, însă nu îţi prea pasă caci oricum mori până atunci .

Când eşti bătrân nici să dormi cum vrei nu mai poţi. Te cară mâini obsite şi încearcă să îţi ghideze corpul spre Moş Ene. Te simţi ca o papuşă în mâinile firave ale unei fetiţe cu fundiţe roşii în păr.

Te uiţi la fotoliul din sufragerie şi te gândeşti cum stăteai tu pe el, tânăr fiind cu berea în mână, în timp ce nevasta învârtea în mămăligă şi copiii se uitau la Veronica. Te gândeşti cum îşi rodeau ginerii tăi unghiile pe acel mobilier si negociau zestrea fetelor tale. Te gândeşti că măcar fotoliul o să mai reziste, dar pe tine te macină boli cu zecile şi ţi se îngreunează stomacul de la atâtea pastile.

Pielea ţi-e lăsată deoarece ai făcut baie în gravitaţie mult timp. Îţi imaginezi cât de frumos o să fii în costumul tău albastru , cu mâinile pe piept şi îţi pui copiii să-ţi îngrijească groapa , până când o să cazi în ea. Înmormântările la care iei parte sunt ca nişte party-uri la care vine câte o băbuţă îndurerată şi îţi zice „hai…have a drink..e moca de sufletul lui ixulescu”.

Când eşti bătrân eşti liniştit. Ţi-ai perpetuat specia , ai avut o gospodărie mare, grădină cu roade bune. Ai nepoţi care îţi numără ridurile şi care îţi recită distihuri.

Tu nu mai prinzi sfârşitul lumii. Da…tu, bunicule. Nu-i aşa că e trist să fii bătrân? Să ştii că o să fiu şi eu ca tine …să nu plângi. Aaa..ce zici ? Tu eşti bărbat şi nu plangi ?

Cireşica nu are cireşe

Di: Ai cireşe , cireşico?

Eu: Da. Vrei şi tu ?

Di: Cireşica are mere. Chiar…de ce nu are cireşe?

Eu: Nu ştiu .

Alter ego

…omul …cea mai importantă materie vie palpabilă.Este uşor de recunoscut având o conformaţie de invidiat : cutia craniană cu o parte drăguţă de piele care acoperă mediocritatea din interior, cutia toracică de care sunt prinse membrele inferioare şi superioare. Ştiu că asta văd şi eu în oglindă în fiecare zi, negreşit. Şi tu vezi asta…doar că nu îţi prea pasă. Te aranjezi, rânjeşti uşor şi pleci. Azi aşa , mâine aşa ….Tu de cine ai grijă de fapt?

Mă urmăreşte, mă imită, mă ascultă, nu ma mustră, privirea ei îmi zice întotdeauna pe ce cale să o iau, respiră în acelaşi ritm cu mine pe sunetul de tic-tac al inimilor noastre, care ,deşi nu le vedem…ştim că există. Ce? Vrei să spui ca tu ţi-ai văzut inima ?

Tăcerea ei mă irită uneori însă ştiu că mă iubeşte.E neutră. Partea complicată ţine de interior.Exteriorul e doar o mască bine concepută, meticulos aranjată pentru a fi în conformitate cu lumea cotidiană. Nu are prospect , dar se foloseşte greu, mă cunoaşte cel mai bine , însă nu ştie nimic. Ea e reflexia din oglindă. Ea sunt eu .

Mi-e teamă. Aproape că dă în frică. Dacă într-o zi o să riposteze? Dacă o să facă chestii ciudate de aprilie cu gust de mai? Dacă o să cânte partitura greşită şi o să mă facă să falsez în cel mai oribil mod? Mă poate trişa oricând. Îi este frică de frica mea şi crede că nu e suficient de bună pentru a mai aparea în oglindă.

Lumea există, se perpetuează cu neruşinare şi astfel îi intensifică activitatea deoarece gândurile-i sunt alimentate tocmai de oameni. Merge pe strada…motorul porneşte , îi vede, motorul funcţionează la parametrii normali. Aceştia se mişcă, vorbesc şi efectuează activităţi impresionante . Motorul se suprasolicită. Deschide televizorul, comunică cu restul materiei vii ce o înconjoară, este lovită din toate părţile. Motorul se supraîncălzeşte, cedează, că doar e motor Diesel.

Ea, care sunt eu, e cea mai perfectă imperfectă propulsată de pământ. Este tipa din oglinda mea .

………………………………..

Lumina mângâia lemnul vechi doar printr-o gaură de marimea unei buburuze. Raza cădea perpendicular pe chipul ei. Statea pe scaunul mucegăit din mijlocul odăii, făcând un constrast puternic cu acel peisaj bucolic.

Părul îi curgea şiroaie, ondulat , din ceară parcă, se topea domol în lumina soarelui care îi arăta blondul palid. Umbra firelor îi acoperea fruntea luminoasă, dar îi reliefa cu grijă ochii gri-albăstri. Străluceau. Din ei ieşea un ţipăt ascuţit. Buzele erau sculptate cu migală, puţin ţugluiate, aproape senzuale. Stăteau îmbrăţişate şi uşor bosumflate.Îşi aşteptau porţia de iubire. Nasul îi era vesel.

Îşi mişca mâna fină cu o delicateţe boemă şi obositoare, desenând cercuri in aer.Bustul ei zvelt completa portretul relativ perfect. La fiecare mişcare se simţea mirosul ei de flori de primavară timpurie, care se rasfrângea autoritar peste tot.

Romantismul ei o duse la agonie, suprasolicitarea creierului său simetric construit, o făcuse să plutească în derivă. Acum avea un zâmbet zgâriat. Cineva i-a pus soarele în privire, i-a pus zambilele şi marea în păr, lumea în loc de gene şi tristeţea în degetul mic.

Ea e fericită acum …şi eu prin ea bineînţeles.